Descriere imagine

IZOLAŢI PRINTRE NOI

În România trăiesc 60.645 de copii cu dizabilităţi de vârstă şcolară. Deşi Guvernul României raportează un număr de 11.904 copii segregaţi în şcoli speciale, cercetarea de teren, relevă o cifră de trei ori mai mare: 31.486. 

De asemenea, 17.975 sunt neşcolarizaţi.pie izoÎn România funcţionează 176 de unităţi de învăţământ special. Dintre acestea doar 15% sunt şcoli profesionale speciale sau licee speciale, fapt ce denotă neîncrederea sistemului în potenţialul copiilor cu dizabilităţi de a accesa forme superioare de învăţământ. 

Din cele 176 de unităţi de învăţământ special, 69 au fost redenumite cu titulatura de Centre de Educaţie Incluzivă pentru a bifa cerinţa legislatiei internaţionale, acestea fiind în continuare unităţi segregate. 

Număr total de unități de învățământ special din România176 

Număr de grădinițe speciale independente din România 4 

Număr de școli speciale gimnaziale din România68 

Număr de Centre Școlare de Educație Incluzivă din România*69 

Număr de licee speciale din România26 

Număr de școli profesionale speciale din România9 

Accesarea sistemului de educație specială se constituie într-un obstacol major în ceea ce privește transferul și/sau posibilitatea continuării studiilor în sistemul public de masă. 

Ex.: Potrivit Inspectoratului Școlar al Municipiului București, din 2010 până în 2015 doar 39 de copii dintr-un număr mediu de 3.000 de copii cu dizabilități din București au reușit să se transfere din învățământul special în cel de masă. 

Prima cercetare naţională independentă pe marginea educaţiei copiilor cu dizabilităţi din România  a relevat existenţa a patru factori majori de risc în ceea ce priveşte asigurarea dreptului la educaţie pentru copiii cu dizabilităţi din România, factori de risc care se pot constitui în premise ale unor direcţii de acţiune în procesul de reformă a sistemului naţional de educaţie:  

1.Existenţa unei dizabilităţi (de regulă intelectuală) asociată principalei dizabilităţi 

2.Rezidenţa în mediul rural 

3.Calitatea precară a educaţiei şi serviciilor 

4.Mecanisme formale de evaluare

Educaţia ar trebui să fie gratuită conform reglementărilor legale. Cu toate acestea, costurile educaţiei pentru copiii din şcolile speciale, potrivit părinţilor, se situează între între 4.000 euro (minim) şi 12.000 euro (maxim). 

Acestea acoperă:costurile pentru rechizite, materiale de birotică şi papetărie solicitate de şcoli, transport, fondul clasei etc.costurile pentru servicii suplimentare, neoferite de școli – kinetoterapie, logopedie, terapie ocupațională, consiliere și orientare școlară și profesională, psihodiagnoză și altele. 

Conform raportărilor oficiale realizate de un număr de 114 şcoli[1] din totalul de 176 unităţi de învăţământ special din 41 de judeţe din România, cu excepţia Bucureştiului, putem constata faptul că Guvernul României a cheltuit în anul 2014 356.923.462 lei, reprezentând echivalentul a 81.661.561 EURO. 

O estimare grosieră a bugetului total alocat celor 176 de unităţi de învăţământ special din România depăşeşte suma de 100 milioane euro. 

În ciuda faptului că de la bugetul de stat se dislocă anual peste 100 milioane euro pentru funcţionarea sistemului de educaţie specială, rezultatele nu se reflectă nici pe departe în calitatea serviciilor educaţionale şi de reabilitare oferite copiilor cu dizabilităţi sau în evoluţia ulterioară a acestora. 

Atât părinţii, cât şi cadrele didactice vorbesc despre insuficienţa resurselor, a materialelor didactice, despre absenţa specialiştilor, inexistenţa terapeuţilor în şcolile speciale sau despre numărul extrem de redus al acestora, despre lipsa de pregătire continuă de calitate şi în acord cu ultimele dezvoltări în domeniul recuperării şi reabilitării copiilor cu dizabilităţi. 

Toate aceastea în condiţiile existenţei unor bugete cel puţin generoase, iar pe alocuri extrem de mari. 

Principalele concluzii: 

Marea majoritate a copiilor cu dizabilităţi sunt segregaţi în şcoli speciale; 

Un procent îngrijorător de copii rămân neşcolarizaţi sau izolaţi în familii din lipsa unor alternative efective; 

Calitatea serviciilor oferite în şcolile speciale pare a fi departe de nevoile specifice şi individualizate ale copiilor în raport cu tipul dizabilităţii; 

Copiii romi sunt suprareprezentaţi în şcolile speciale, chiar în absenţa unei dizabilităţi 

Sistemul de educaţie specială continuă să fie fundamentat pe abordarea medicală a dizabilităţii şi pe o rezistenţă structurală la schimbare, manifestată prin lipsa de transparenţă şi promovarea unei viziuni anacronice potrivit căreia copiii cu dizabilităţi „sunt protejaţi în şcolile speciale”. 

În fapt, ei, copiii tăcuţi ai societăţii noastre, sunt doar IZOLAŢI PRINTRE NOI. 

Posibile soluţii:Crearea unui Program Naţional de Incluziune, susţinut de o alocare bugetară subsecventă şi structurat pe două dimensiuni – Măsuri de desegregare/Măsuri de incluziune, dezvoltat în parteneriat cu societatea civilă, părinţii copiilor cu dizabilităţi şi experţi în domeniu poate reprezenta primul pas fundamental de implementare efectivă a prevederilor Convenţiei ONU pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilităţi*